Photo credit to the rightful owner

Pastila zilei #303: Marea Unire și iubirea în Patul lui Procust

La 1 decembrie 1918, într-o sală mare din Alba Iulia, România își tăia cu dinții lanțurile istoriei și se năștea întreagă, ca o femeie care își strânge în brațe toate provinciile risipite, cu dor și cu sânge. În aceeași epocă, undeva în viitorul ei incert, un tânăr pe nume Fred Vasilescu și o femeie cu ochi de cărbune, doamna T., aveau să se iubească atât de diferit încât să se piardă reciproc în iluzia că pot încăpea unul în visul celuilalt.

Ziua Națională este sărbătoarea când ne mințim frumos că suntem unul. Patul lui Procust este cartea care ne arată că, de fapt, ne ciopârțim bucăți din suflet ca să încăpem în iubire. România Mare s-a născut din dorința de a pune cap la cap trupuri dezmembrate de imperii; iubirea, în romanul lui Camil Petrescu, se naște din aceeași nebunie de a uni trupuri care nu se potrivesc niciodată perfect.

La 1 decembrie ridicăm steaguri și cântăm că suntem frați. În Patul lui Procust, Ladima își taie aripile geniului ca să încapă în patul mic al Emiliei, iar doamna T. își retează trecutul ca să încapă în patul bourgeois al lui Fred. Amândoi bărbații mor, pentru că iubesc mai mult ideea unității (Ladima) sau independența (Fred) decât pe respectiva femeie, așa cum este ea, cu cioburi și umbre.

România s-a unit la 1918 tăind din trupul Austro-Ungariei și al Rusiei. Iubirea, scrie Camil Petrescu, face la fel: taie din tine sau din celălalt până rămâne doar o formă compatibilă cu obsesia ta. Marea Unire a fost un act de iubire brutală pentru un popor. Patul lui Procust este actul de iubire brutală pentru o persoană.

De 1 Decembrie ne îmbrăcăm în ie sau “cămeșă” și dansăm hora unirii. Dar în fiecare dintre noi zace un Procust care vrea ca cel iubit să fie exact pe măsura dorinței noastre. Și atunci tăiem. Din el sau ea, din noi, din amândoi. Până rămân doar sânge și steaguri.

Iubirea adevărată începe abia când renunțăm la foarfecă și acceptăm că celălalt nu va încăpea niciodată perfect în patul nostru. La fel cum România nu va fi niciodată perfectă, dar e a noastră întreagă, cu toate rănile.

La mulți ani, Românie. Și ție, iubire care nu tai, ci îmbrățișezi cioburile. Doar așa mai avem nevoie de patul lui Procust, pentru cultura individuală și viitor.