PROBLEMA RĂULUI LA PLATON

PROBLEMA RĂULUI LA PLATON

Problema răului este universal recunoscută și resimțită puternic de noi toți. Viața fiecărei ființe, de la cele mai rudimentare până la ființa complexă care este omul, este marcată de acțiunea distructivă a răului.

De-a lungul timpului au fost enunțate mai multe teorii despre rău. Unul dintre autorii care au scris despre problema răului a fost Platon.

Platon vede binele ca fiind ,,ființa întotdeauna aceeașiˮ , iar răul ,,ființa schimbătoareˮ. În ,,Legileˮ încearcă să explice binele și răul prezumând două suflete: unul rațional, ca principiu al binelui și altul irațional, în ordinea răului. Aceste două principii nu sunt neapărat numeric două, ci mai curând două moduri de a fi distincte, în funcție de situări.

Răul este considerat de Platon a fi negația sau limita binelui, avându-și principiul în neființă, care este materia. Acesta nu poate exista decât alături de o ființă.

Binele este socotit valoarea structurantă a sufletului. Acesta este comunicabil cu frumosul, cu dreptatea, cu utilul, cu făptuirea, cu cinstea, în genere cu tot ce este fapt sufletesc. În acest sens, Platon consideră că: ,, a trăi conform binelui este unul și același lucru cu a trăi frumos și dreptˮ. De asemenea consideră că ,, Acțiunile noastre trebuie să aibă în vedere bineleˮ, care este scopul principal. Binele este văzut ca și cauză a cunoașterii, iar mai departe ca principiu al vieții omenești. Sufletul omului trebuie ,,să se răsucească dinspre tărâmul devenirii până ce ar ajunge să privească la ceea ce este și la măreața lui strălucireˮ, adică la Bine. Într-un anumit sens, susține Platon, Binele este dincolo de cunoaștere și adevăr. Avem cunoașterea adevărată în lumina Ideii Binelui. Binele este, precum susține Platon în Republica, chiar ,,dincolo de ființă, întrecând-o în demnitate și putereˮ. Ideea Binelui nu este doar realul cel mai adevărat, ci sursa însăși a întregii realități adevărate. Este dincolo de cunoaștere, incognoscibil, iar sufletul poate doar să-l atingă sau să se unească cu el.

Așadar Binele este considerat a fi valoare supremă, criteriu absolut, vârful inteligenței, principiul adevărului și ființei, însăși universul, însăși divinitatea. Garanția urmării Ideii de Bine o constituie, după cum o afirmă în Republica, conducătorii-filosofi, cei care cunosc Ideea de Bine, fiind posesori ai acestei virtuți.

Răul nu este dorit cu bună știință, el fiind cel care ,,nimicește și corupeˮ, spre deosebire de bine ,,care păstrează și aduce folosˮ. Răul ar putea fi asemănat cu boala ,,precum inflamarea ochilor, pentru ochi, și boala pentru întregul trup, rugina pentru aramă și fier, putrezirea pentru lemn. Numai cele eterne, adică Ideile, nu pot fi atinse de rău. Răul așadar, rezidă din ordinea lucrurilor, ca o corupere, ca o nimicire.ˮ

Platon afirma în Phaidon, 66c: ,,cine altul decât trupul cu dorințele lui ne aduce războaie, răzmerițe, lupteˮ .Potrivit acestei afirmații am fi deci îndreptățiți să identificăm drept cauză a răului lumea sensiblă.

În privința formelor răului conform doctrinei din ,,Timaiosˮ răul metafizic există în lumea reală în două forme: răul fizic, fără de care natura nu s-ar putea înnoi și răul sufletului, provenind din unirea sufletului nemuritor cu cel muritor și cu corpul.

Platon critică pe cei care știu ce este greșeala și totuși o săvârșesc, iar despre cei care nu știu sau nu pot ști crede că trebuie ajutați să știe pentru ca sa poată să nu mai greșească. Platon consideră că individul are în sine însăși capacitatea de a dobândi virtutea, iar această capacitate este deținută în mod egal de către toți oamenii. În Republica specifică necesitatea viețuirii într-o societate condusă de cei ce dețin această cunoaștere, iar în Legile menționează ca omul trebuie să trăiască într-un polis ce este condus de legile potrivite. După moarte sufletul sufletul omul va fi însoțit de lucrările sale în această viață, căci ,,coborînd la Hades, sufletul, duce cu el numai atît: cultura lui întru bine și felul în care s-a purtat în viațăˮ.

Dintre filosofii antici, Platon exercită o influiență considerabilă asupra filosofiei creștine din perioada patristică. În acest sens identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul sunt idei platonice.

Resurse bibliografice

1. Vlăduțescu Gheorghe, FILOSOFIA PRIMELOR SECOLE CREȘTINE, Editura Enciclopedică, București, 1995.
2. Chițoiu Dan, VIRTUTE ȘI CUNOAȘTERE LA PLATON, Editura Junimea, Iași, 1999.
3. Louth Andrew, ORIGINILE TRADIȚIEI MISTICE CREȘTINE.DE LA PLATON LA DIONISIE AREOPAGITUL, trad. Elisabeta Voichița Sita, Editura Deisis, Sibiu, 2002.