De ce scriem poezii?

De ce continuăm să scriem poezii, când temele rămân neschimate, răstălmăcite și înflorite-n prozodii și în metafore extravagante?

Ne-apropiem de-un adevăr cu sfială, îl disecăm prin prisma viziunii și apoi, îl aruncăm în lumea reală, reformulat după poetice opinii.

Captăm o trăire străină, impersonală, o analizăm prin propria simțire, transformând, ades, o viață banală într-o epopee sau o legendă vie.

Retrăim momente trecute, umplute cu nostalgii, cu mult exagerate, doar pentru c-am lăsăt netrăite vise, ce doar le credeam meritate.

Să fie dorința de-a afla adevărul sublim și de-a căuta răspunsuri adecvate, de-a aduce momentul, ce-l dezvelim, cât mai aproape de realitate?

Sau poate-i doar iscusința și inspirația de-al transforma în fantezii înaripate, mergând cu visarea și imaginația într-o poetica, altă realitate?!

Grafica — Mihai Cătrună