Miercuri, 28 septembrie 2016

Ziua de neconceput

Mi-a fost scîrbă de scris în ultimele două săptămîni, în afară de sîmbătă de dimineață, cînd eram foarte fericită că în scurt timp urma să mă întîlnesc cu Ina să facem plajă pe terasă la Inter. Soarele de toamnă e foarte darnic.

Astăzi am vizitat o casă neamenajată, cu piese masive de mobilier depozitate una peste alta, dar plină de posibilități, cu podele de lemn colorat ca un dovleac copt, mozaic, gresie mată și cîteva băncuțe de lemn. Mă frustrează că nu e a mea, că nu voi cumpăra eu lucrurile de care mai are nevoie și nici nu îi voi putea dirija pe meșteri să le aranjeze cum vreau eu. Tot astăzi am văzut un cuplu nou-nouț și seamănă cu pisoii care se hrănesc cu lapte. Nu poți ronțăi lapte toată viața, trebuie să te transformi în cineva capabil să omoare șoarecii și vrăbiile făcîndu-le cu precizie incizii mici la gît.

În preajma casei mele sînt tot felul de ființe neajutorate. Aseară am cumpărat flori de la o băbuță cu chipul ăla de care îți este cel mai drag să îți fie milă. Fără bale, fără bube și fără păr în alunițe. Ca toate florile pe care le vînd băbuțele, și astea erau trecute. Mi s-a părut totuși ciudat că, deși stătea stingheră și drăgălasă pe o băncuță, ținea florile nu într-o găleată de metal, ci într-o vază albă, de plastic, ca vazele de la florărie. Peste două ore, cînd am trecut din nou pe acolo, în vază erau încă și mai multe buchete de flori veștede, iar în traista în care băbuța își ținea banii cotrobăiau două vînzătoare de la florăria din apropiere. M-a întristat că băbuța mea era doar un agent de vînzări, nu o viață blîndă, îmbătrînită în grădina cu gladiole și trandafiri. Mi-ar fi plăcut să am curajul să le dau vreo două palme pe după ceafă cucoanelor care îi cotrobăiau în sacoșă, dar pe ea nu o deranja deloc și am fost nevoită să accept că așa era omenirea în punctul ăla al lumii: foarte neștiutoare de poezie. Am vrut să las florile undeva pe stradă, dar pînă la urmă am ajuns cu ele acasă și le-am pus într-un vas din cel mai îndepărtat colț al casei.

În seara asta, tristețea a fost cu un cățel. În sfîrșit, am avut curajul să îl mîngîi pe sîrmosul care stă veșnic singur într-o curte din capul străzii. A dat din coadă cînd i-am spus cîteva cuvinte și a scos capul prin gard ca să îl atingă mai bine mîngîierea mea. (Anul trecut a mai avut un coleg căruia i-a căzut treptat toată blana de pe corp, apoi i s-a jerpelit pielea, pînă cînd a dispărut de tot. Lumea lasă animale de pază în locuri în care nu locuiește și uită de ele acolo, iar trecătorii ca mine nu se alarmează și nu cheamă niciodată poliția.)

Eu sînt un doctor evreu de 40 de ani din Viena secolului 19, cu smocuri cărunte în mustață, în partea stîngă a bărbiei și în favoriți:

„Cui m-aș putea plînge că viața mea a alunecat irevocabil pe un tobogan care se îngustează mereu? Cine-mi poate înțelege calvarul, nopțile de insomnie, gîndul la sinucidere? La urma urmelor, nu am eu tot ce și-ar putea dori cineva: bani, prieteni, familie, o soție frumoasă și încîntătoare, renume, respectabilitate? Cine m-ar consola? Cine s-ar putea abține să îmi pună întrebarea evidentă: Ce ți-ai mai putea dori?”