Distincția între atracție și iubire

© 2013 Părintele Pantelimon

Există o distincție între atracție și iubire. Atracția o poți avea în baza unei afinități sau a unui magnetism biologic; poate să fie o atracție intelectuală, poate să fie o atracție emoțională, sentimentală. Toate aceste atracții nu sunt echivalente cu iubirea.

Iubirea este o virtute, este o atracție a sufletului și, de fapt, iubirea se lucrează. Dumnezeu este iubire, dar Dumnezeu nu este nici erotism, nu este nici sentimentalist. Și atunci ce este iubirea?

Trebuie făcută o distincție între corespondentele iubirii în plan emoțional, sentimental și fizic, și iubire. Cum ziceam, iubirea este o încununare a virtuților de relație, a tot ceea ce înseamnă virtuți, care se lucrează în relație cu celălalt. Este o încununare a prieteniei, a lucrării prieteniei. Dar și prietenia se lucrează prin dăruire de sine. Adică celelalte atracții sunt o temelie, o bază pe care se poate construi după aceea și prietenia.

Am putea spune că sunt diferite grade de frumusețe. Pe mine mă atrage la tine ceea ce văd eu frumos în tine. Și atunci este vorba de o capacitate de percepție a frumosului, care poate să fie foarte diferită sau graduală.

Avem, în relația cu celălalt, diferite niveluri de sesizare a frumosului. La început sesizezi frumosul acela țipător, care ține de aspectul exterior. După aceea, începem să sesizăm frumosul la nivel de caracter, de temperament. După aceea, la un moment dat, începem să sesizăm și frumosul la nivel intelectual, pentru că, așa cum zicea Părintele Teofil, gândurile frumoase sunt niște podoabe. Ce înseamnă niște podoabe? Înseamnă niște bijuterii cu care se împodobește cerul minții omului, sunt niște stele cu care se împodobește cerul minții. După care începem să sesizăm frumusețea virtuții în celălalt.

Și toate aceste niveluri de sesizare a frumuseții — pentru că pe mine frumusețea mă atrage — corespunde nivelului meu de adâncire. Pe măsură ce mă adâncesc, pe măsură ce devin eu mai profund, încep să sesizez și frumusețea de profunzime a celuilalt. Și atunci, iubirea aceea autentică este acea iubire a frumuseții virtuților. Este momentul în care eu reușesc să văd ceea ce este frumos, ceea ce împodobește sufletul. Câtă curăție morală, câtă inocență, câtă puritate!

Bineînțeles că aceasta nu le exclude pe celelalte. Se poate să devină una transparentă prin cealaltă, adică frumusețea virtuții se manifestă sau strălucește și în frumusețea gândirii, în bijuteriile de gând, se manifestă și în frumusețea chipului, pentru că, la un moment dat, și chipul devine transparent față de frumusețea sufletului, față de puterea sufletească, și de curăția, și de valorile pe care le-a acumulat.

Dar, cum ziceam, trebuie să facem totuși distincție și să avem această capacitate de a trece de ceea ce este țipător, pentru că lucrurile țipătoare le astupă pe cele care șoptesc discret.

Tot ceea ce ține de trup, în general, de exterioritatea noastră, este țipător, pentru că senzațiile trupești sunt foarte puternice. Când te angajezi într-o legătură e mult mai ușor să dezvolți o relație pornind de la trup, pentru că se leagă imediat. E mult mai greu să legi o prietenie pornind de la virtuți. De aceea și Biserica recomandă înainte de căsătorie abstinența, starea de curăție. De ce? Tocmai ca să întemeiezi prietenia pe ceea ce este stabil, pentru că altfel senzațiile trupești, relația trupească, care este țipătoare, poate să asurzească tot, și să nu mai sesizezi nimic dincolo de ea, și după ce se epuizează să constați că, în afară de asta, nu s-a lucrat nimic în relație, nu s-a lucrat, de fapt, nici prietenia, nici întâlnirea la nivel de podoabe de gând, de intelect, de suflet. Nu s-a lucrat nimic, pentru că cele evidente, senzoriale au astupat tot.

Trebuie să sesizăm de ce natură este interesul nostru în relație și să fim sinceri, adică să ne dăm seama dacă, de fapt, e vorba mai mult de o atracție trupească sau este și altceva, sau este și altceva în plus și mai adânc.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din conferința „Biserica”, Timișoara, 10 decembrie 2015