Uitarea Binelui (primit)!, sau când te vezi “cu sacii în căruță”!

În viața omului, există momente în care greutățile par să copleșească, încercările sunt tot mai grele, iar soluțiile par să fie din ce în ce mai departe de putințele sale. Fie că este vorba de o boală grea, de o pierdere a celor dragi, de necazuri financiare sau de alte încercări ale vieții, în astfel de clipe, omul simte că singura scăpare, singura rază de speranță, este în ajutorul lui Dumnezeu. În fața suferinței, chiar și cel mai necredincios sau îndepărtat de Biserică simte, măcar pentru o clipă, că doar Dumnezeu îl mai poate salva.

Aceasta este, de multe ori, dinamica firii omenești: atunci când este bine și totul merge conform așteptărilor, omul tinde să uite de Dumnezeu, să își pună nădejdea doar în propriile sale puteri și să trăiască fără să se gândească la Creatorul său. Însă în momentele de necaz, inima sa se îndreaptă instinctiv spre Dumnezeu, cerând ajutor, mila și izbăvirea.

În Sfânta Scriptură avem numeroase exemple care reflectă această trăsătură a firii noastre. Unul dintre cele mai cunoscute este povestea poporului ales, Israel. De fiecare dată când evreii erau în necaz, când erau asupriți sau în robie, strigau către Dumnezeu să îi elibereze. Iar Dumnezeu, fiind milostiv, le asculta rugăciunile și îi izbăvea. Însă, de fiecare dată când erau scoși din necaz și lucrurile începeau să meargă bine, uitau de Cel care i-a salvat, se depărtau de legea Sa și își trăiau viața fără să Îi mulțumească sau să Îl cinstească pe Dumnezeu.

Această ciclicitate a apropierii de Dumnezeu în necaz și a îndepărtării în bunăstare este caracteristică nu doar pentru poporul ales, ci pentru întreaga umanitate. Ea reflectă o slabă înțelegere a relației noastre cu Dumnezeu, pe care o vedem de multe ori doar ca pe o relație tranzacțională. Atunci când suntem la greu, ne rugăm și promitem să ne schimbăm, să fim mai buni, să Îl urmăm pe Dumnezeu. Dar când primim ajutorul cerut, uităm foarte repede promisiunile făcute și ne întoarcem la vechile obiceiuri, crezând că merităm tot ceea ce am primit.

Ajutorul cerut în necaz

În momentele de încercare, omului îi vine mai ușor să își deschidă inima în fața lui Dumnezeu. Este natural să cerem ajutor atunci când simțim că nu mai avem altă soluție. Rugăciunea devine mai profundă și sinceră atunci când suntem în suferință, deoarece simțim că suntem la capătul puterilor și nu mai avem unde să ne îndreptăm. Așa cum spune Psalmistul: „În necaz Te-am chemat și m-ai auzit” (Psalmul 118, 5).

De multe ori, oamenii promit în rugăciunile lor, în fața necazului, că dacă vor fi ajutați, vor schimba ceva în viața lor, vor deveni mai credincioși, vor merge mai des la Biserică, vor face mai multe fapte bune. Este o reacție naturală, o încercare de a face un legământ cu Dumnezeu, de a arăta recunoștință în avans pentru ajutorul ce urmează a fi primit.

Însă această atitudine este periculoasă, deoarece ne raportăm la Dumnezeu doar ca la un mijloc prin care să ne rezolvăm problemele. Ne adresăm Lui doar pentru a primi ceva în schimb și uităm că relația cu Dumnezeu nu este una de tip „dai și primești”. Dumnezeu nu este un simplu furnizor de soluții la problemele noastre, ci El este Creatorul și Mântuitorul nostru, care așteaptă de la noi nu doar cereri de ajutor, ci o relație constantă, de iubire și de ascultare.

Uitarea de Dumnezeu după ajutor

Problema principală apare însă după ce omul primește ajutorul cerut. De multe ori, odată ce greul trece și viața redevine mai ușoară, uităm cu desăvârșire de Dumnezeu. Acele promisiuni făcute în momentele de încercare sunt uitate, iar omul se întoarce la vechile sale obiceiuri. În loc să își amintească de mila lui Dumnezeu și să Îi mulțumească, el se lasă din nou prins în rutina zilnică și își trăiește viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Această uitare nu este doar o lipsă de recunoștință, ci reflectă o profundă neînțelegere a relației omului cu Dumnezeu. Ne amintim de El doar când avem nevoie de ceva, dar uităm că viața noastră întreagă este un dar de la Dumnezeu. Uităm că nu doar în necazuri avem nevoie de Dumnezeu, ci în fiecare clipă a existenței noastre. Sfinții Părinți ne învață că omul trebuie să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru tot, atât pentru bucurii, cât și pentru necazuri, deoarece toate vin din iubirea Lui pentru noi.

Pilde despre uitare

Un exemplu elocvent al acestui fenomen îl găsim în pilda celor zece leproși, relatată de Sfântul Evanghelist Luca (Luca 17, 12-19). În această pildă, zece leproși vin la Hristos cerându-I vindecare. Domnul, în mila Sa, îi vindecă pe toți zece, însă doar unul dintre ei, un samaritean, se întoarce să Îi mulțumească. Ceilalți nouă, deși au primit darul vindecării, au uitat de Cel care le-a oferit acest dar și nu s-au întors să Îi arate recunoștință.

Această pildă ne arată cât de repede uităm binefacerile lui Dumnezeu. Odată ce necazul trece și viața noastră revine la normal, ne comportăm ca și cum am fi meritat acea binecuvântare, uitând că ea a venit din mila lui Dumnezeu. Leproșii din pildă sunt un exemplu clar al firii noastre schimbătoare și al slăbiciunii noastre de a păstra recunoștința față de Dumnezeu pe termen lung.

Soluția: Cultivarea recunoștinței și a relației constante cu Dumnezeu

Pentru a evita să cădem în capcana uitării de Dumnezeu după ce primim ajutorul Său, trebuie să învățăm să cultivăm o relație constantă cu El. Dumnezeu nu este doar un ajutor în necazuri, ci El este prezent în fiecare moment al vieții noastre. Rugăciunea nu trebuie să fie doar o cerere de ajutor, ci un dialog constant cu Dumnezeu, în care să Îi mulțumim pentru toate darurile Sale, fie ele mari sau mici.

Sfinții Părinți ne îndeamnă să fim recunoscători în toate momentele vieții, chiar și atunci când trecem prin greutăți. Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus pentru voi” (1 Tesaloniceni 5, 18). Această atitudine de recunoștință constantă ne ajută să rămânem aproape de Dumnezeu nu doar în necazuri, ci și în momentele de bucurie și bunăstare.

De asemenea, trebuie să învățăm să ne păstrăm promisiunile făcute în fața lui Dumnezeu. Dacă în momentele de necaz am promis să fim mai buni, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să facem fapte bune, trebuie să împlinim aceste promisiuni chiar și după ce necazul a trecut. Aceasta arată nu doar recunoștința noastră, ci și dorința noastră sinceră de a avea o relație adevărată cu Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Oamenii tind să se apropie de Dumnezeu în momentele de necaz, cerându-I ajutor și izbăvire, însă după ce primesc ceea ce au cerut, uită de binefacerile primite și se întorc la vechile lor obiceiuri.

Această atitudine reflectă, din păcate, slăbiciunea omenească, dar și o lipsă de maturitate spirituală. Ca preot, văd adesea această realitate în parohia noastră, iar sufletul meu se întristează când observ cum mulți dintre cei care trec prin greutăți aleargă cu inima sinceră către Dumnezeu, dar după ce furtuna vieții trece, uită de promisiunile făcute în fața Lui.

Frați și surori întru Hristos,

Știu că încercările vieții vă aduc în fața ușilor Bisericii, iar Dumnezeu, în marea Sa milostivire, vă ascultă rugăciunile și trimite mângâiere. Mulți dintre voi ați venit aici în momente de durere, de boală sau de necaz, și, cu lacrimi în ochi, v-ați rugat fierbinte pentru ajutor. Dumnezeu v-a ascultat, v-a ridicat din suferință, dar oare câți dintre voi v-ați întors, asemenea samariteanului din Evanghelie, să-I mulțumiți cu adevărat?

Aduc aminte unora dintre voi, nu cu răutate, ci cu o durere părintească, cum ați promis că veți fi mai apropiați de Biserică, că veți veni la slujbe, că veți îndrepta viața voastră și veți renunța la păcatele care v-au adus în acele grele încercări. Și totuși, după ce ați primit ajutorul, multe dintre aceste promisiuni au fost uitate. Întrebați-vă: unde este mulțumirea adusă lui Dumnezeu? Unde este schimbarea pe care ați promis-o în fața Sfântului Altar?

Din păcate, nu puțini dintre noi facem aceasta, fie cu știință, fie fără știință. Este o capcană pe care diavolul ne-o întinde subtil. El știe că în momentele de necaz ne apropiem de Dumnezeu, dar după ce am primit ajutor, el lucrează prin împrăștierea minții și prin îngrijorările zilnice, astfel încât să uităm de ceea ce am promis. Ne aruncăm din nou în vâltoarea vieții și ne întoarcem la păcatele care, de multe ori, ne-au adus acele necazuri.

Iubiți credincioși, nu este suficient doar să Îi cerem lui Dumnezeu ajutor în necazuri. Nu este suficient să ne rugăm doar atunci când ne este greu. Relația cu Dumnezeu nu trebuie să fie una ocazională, ci una permanentă. Gândiți-vă la Dumnezeu ca la un Tată iubitor, care este mereu prezent în viața voastră. Cum ar fi ca un copil să vină la părinți doar atunci când are nevoie de ceva, dar să-i ignore în restul timpului? Ar fi o relație lipsită de dragoste, de respect și de recunoștință. Și totuși, mulți dintre noi așa ne purtăm cu Dumnezeu.

În parohia noastră, văd oameni care, după ce primesc ajutorul lui Dumnezeu, revin la obiceiuri vechi, la nepăsare față de cele sfinte. Poate că unii dintre voi veniți la Biserică doar la marile sărbători sau doar atunci când aveți un necaz mare. Dar oare nu merită Dumnezeu să fie alături de noi în fiecare zi? Nu merită să Îi aducem slavă și mulțumire nu doar când avem nevoie de El, ci și atunci când ne merge bine, când soarele strălucește în viața noastră?

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că „cel care nu mulțumește pentru darurile mici, nu va mulțumi nici pentru cele mari”. Dacă uităm să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru binele primit și ne întoarcem la păcatele noastre, pierdem nu doar relația cu El, ci și darurile pe care le-am primit. Dumnezeu nu încetează să fie bun și milostiv, dar noi, prin uitarea și nepăsarea noastră, ne îndepărtăm de El și de darurile Sale.

Vă chem: Îndreptați-vă!

Frați și surori, să nu fim ca cei nouă leproși care, deși au primit vindecare, nu s-au mai întors la Hristos pentru a-I aduce mulțumire. Să fim asemenea samariteanului care, cu inima plină de recunoștință, s-a întors să Îi mulțumească Domnului. Recunoștința este temelia unei relații sănătoase cu Dumnezeu. Fără mulțumire, rugăciunile noastre devin seci, iar credința noastră slăbește.

Vă chem, așadar, pe toți cei din parohie care poate, din neștiință sau din obișnuință, ați căzut în această capcană a uitării. Să ne întoarcem cu pocăință și cu inimă smerită către Dumnezeu. Nu doar în necazuri, ci în fiecare zi a vieții noastre. Dacă am primit binefaceri de la Dumnezeu, să le cinstim printr-o viață curată, printr-o legătură mai strânsă cu Biserica, prin rugăciune și fapte bune. Să nu amânăm pocăința și îndreptarea, căci ziua de mâine nu este promisă nimănui.

Dumnezeu ne iubește și așteaptă ca noi să răspundem la iubirea Sa cu o inimă deschisă, cu credință statornică și cu recunoștință pentru toate darurile pe care ni le dăruiește. El nu ne părăsește niciodată, dar de multe ori noi suntem cei care Îl uităm, absorbiți de grijile și plăcerile lumești.

Dragilor, vă rog să nu vă pierdeți sufletele prin nepăsare. Întoarceți-vă la Dumnezeu cu recunoștință, indiferent dacă sunteți în momente de necaz sau de bucurie. Mențineți o legătură vie cu El prin rugăciune, spovedanie și împărtășanie. Nu lăsați ca bunăstarea sau ușurarea pe care o simțiți după ce trec necazurile să vă îndepărteze de Dumnezeu.

Dacă astăzi vă merge bine, nu uitați că acest bine este un dar de la Dumnezeu. Iar dacă sunteți în necazuri, nu deznădăjduiți, căci Dumnezeu vă ascultă și vă va izbăvi, dar cu condiția să Îl căutați nu doar când vă este greu, ci să rămâneți alături de El în toate momentele vieții.

În încheiere,

Vă îndemn pe toți să ne facem o examinare a conștiinței și să ne întrebăm: Cum răspundem noi la ajutorul lui Dumnezeu? Îl uităm după ce ne-a ridicat din necazuri? Sau rămânem statornici în credință și Îi mulțumim pentru toate? Să nu fim ca cei care vin la Dumnezeu doar atunci când au nevoie, ci să rămânem în apropierea Sa, în mod constant, cu o inimă recunoscătoare și smerită.

Dumnezeu nu încetează să ne iubească, dar noi trebuie să învățăm să ne întoarcem spre El nu doar în necazuri, ci în fiecare zi a vieții noastre. Să fim recunoscători, să fim smeriți, să fim statornici în credință și să trăim cu conștiința că fiecare binecuvântare pe care o avem vine de la Dumnezeu. Așa vom trăi în pace, în bucurie și în harul Lui, iar atunci când vom pleca din această lume, vom fi primiți în Împărăția Sa cea veșnică. Amin.

pr. Vlad-Cătălin LIA